Un scurt istoric al apiculturii

Omul a fost intotdeauna preocupat de albine si de produsele pe care acestea le dau. Ca dovada sta pictura rupestra din Pestera Paianjenului descoperita in 1921, situata în Spania, in apropierea Valenciei. Pictura surprinde modul în care omul de atunci recolta mierea cu ajutorul unui bat si al unui recipient.
Prin intermediul descoperirii acestei pesteri, inceputurile indeletnicirii apicole ale omului au fost fixate in neolitic sau sfarsitul paleoliticului. Dar apicultura s-a practicat mai intai in Egipt.
In antichitate mierea era recoltata prin afumare urmata de taierea fagurilor. Ceara era taiata si razuita cu ajutorul unor cutite din fier forjat. Impuritatile din miere erau inlaturate prin filtrare, dupa care aceasta era lasata în repaus cateva zile. In timpurile ce au urmat anticilor era intalnita si recoltrea totala prin asfixierea sau inecarea coloniilor de albine.
Stupii primitivi erau facuti din nuiele impletite in forma de clopot , apoi din tuburi de piatra lipite cu argila , sau o oala de lut drept adapost pentru albine. Mai apoi acestia erau orizontali mierea fiind recoltata prin doua parti, iar la cei cu structura verticala prin partea de jos. Prin anii 1600, stupul a capatat cutii stratificate fara rame. Stupul cu rame mobile a fost construit in urma descoperirii spatiului pe care albinele il folosesc pe post de coridor. Astfel apicultura continuat sa evolueze cu aparitia foilor de ceara, inventate de Mehring, care erau mai rezistente la centrifugare.
Istoricul Herodot este cel de la care avem dovezi ale existentei apiculturii in Dacia. Acesta relateaza ca multimea de albine ce se afla pe celalalt mal al Dunarii, ii impiedica pe cei ce vroiau sa treaca in vechea Scitie.
Pe lângă grane si pieile de animale, mierea si ceara erau de asemenea utilizate in schimbul cu produsele negustorilor grecesti, precum vinul, untdelemnul sau podoabele.
In Tarile Romane, produsele activitatii apicole, mierea si ceara se aflau printre bunurile alimentare ale comertului activ, avand un loc important. In acea vreme domnitorii dadeau prisaci celor vrednici , din acest fapt reiese pretuirea albinelor care urmau sa aduca venituri celor ce beneficiau de aceste daruri.Sintagma "un loc de prisaca" defineste suprafata destinata unei prisacii primite, prisaca ale carei limite erau stabilite de catre cel caruia aceasta ii era data. Omul arunca din centrul locului o secure catre toate partile iar acolo unde se oprea era stabilita granita prisacii. Ostasii vrednici erau invredniciti cu prisaci si scutiti de taxe in schimbul produselor apicole.
"Randuiala mierii si cerii imparatesti" era reprezentata de aprovizionarea curtii sultanului cu miere si ceara de albine, incepand cu impunerea stapanirii otomane, aprovizionare ce insuma zeci de mii de ocale cu ceara, respectiv mieret , echivalentul a aproximativ 12700 kg. Conform documentelor Hurmuzachi, ceara era exportata in acea vreme in Venetia si Austria.
Spre sfarsitul perioadei feudale, a aparut bostinaritul, preocupare ce consta in strangerea bostinei , tescovina sau resturile din extractia cerii, care era retescuirea ei. Acest proces a aparut datorita faptului ca extragerea cerii nu se realiza in totalitate. Bostinarii sau hostinarii erau cei ce practicau aceasta activitate. Faclierii se foloseau de asemenea de ceara pentru a face lumanari din ceara curata.
De-a lungul timpului teascurile realizate de catre cei indeletniciti cu activitatile apicole, au suferit modificari ce au dus la aparitia unor rezultate mai bune in extractie. Insa, datorita castigului obtinut in urma acestor activitati, care se afla in crestere, in timpul domnitorului Dimitrie Cantemir, au fost instituite "dari grele". Dijma la stupi sau destima pentru miere, ce insemna o zecime din produs, si camata pentru ceara au aparut sub domnia lui Vasile Lupu.Astfel , de-a lungul vremii, taxele ce vizau albinaritul au continuat sa creasca, fie sub numele de plocon sau ciurac, dand nastere nemultumirilor in randul taranilor.
Dincolo de munti, in spatiul romanesc, dezvoltarea apiculturii a fost sprijinita de catre Maria Tereza. Aceasta a infiintat prima scoala de apicultura la Viena, la ale carei cursuri puteau participa si apicultorii din aceste zone. Tot prin intermediul cancelariei imperiale s-a dat un decret prin care au fost destituite darile impuse in aceasta activitate si astfel încurajata dezvoltarea sa.
Nordul Moldovei se caracterizeaza prin producerea de ceara verde si aromata , aceasta fiind , dupa cum afirma Dimitrie Cantemir un amestec intre ceara cu propolis. Tot aici se afla si cea mai mare topitorie de ceara din provincie, ce a luat nastere în 1404.
După documentele vremii in Tara Romaneasca si in Moldova , in jurul anului 1800, cifra de un milion era depasita de numarul stupilor. In aceasta perioada ceara si mierea erau foarte apreciate de catre europeni, fiind considerate de calitate superioara. Parfumul si calitatea cerii moldovenesti reprezentau etalonul pentru ceara din alte tari. Pretul acestui produs era stabilit in functie de cea moldoveneasca la Triest, locul de intalnire al negustorilor de ceara. Insa din cauza cresterii cantitatii de miere si ceara ce trebuia data statului, apicultura traditionala a constatat o scadere. La acest fapt s-a adaugat si cultivarea sfeclei de zahar, lucru ce a dus la inlocuirea mierii cu zaharul, aparitia petrolului ce a dus la scaderea utilizarii lumanarilor pentru iluminat. Celor mentionate anterior li se alatura si defrisarile, destelinirile suprafetelor de fanete si pasuni. Astfel numarul stupilor a scazut alaturi de cantitatea de miere si de ceara exportata, ajungandu-se chiar la importul acestora.
In Europa , in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea s-au inregistrat progrese in planul apiculturii. In Romania acest progres s-a remarcat prin aparitia de reviste al caror continut viza apicultura. Ion Piuaru Molnar a scris prima carte in acest domeniu, numita "Economia stupilor", aparuta la Viena in 1785. "Cultura albinelor " de Ioan Tomici, este a doua carte de acest gen. In Ardeal apare revista Apicultorul, in Moldova apare revista Albina. Ministerul Agriculturii contribuie cu brosuri si il numeste pe R. Begnescu profesor in apicultura ca urmare a faptului ca organiza cursuri de apicultura. Tot in aceasta perioada este editat de catre dumnealui primul catalog de apicultura din Romania, scrie si doua tratate de apicultura. C.Hristea scrie Stuparitul, un indrumar pentru apicultori structurat sub forma unui dialog. Dr. F.Begnescu s-a ocupat de studiul albinelor. Acesta a clarificat o controversa intre crescatorii de albine si viticultori, acestia din urma afirmand ca albinele distrug, prin penetrarea membranei bobului o mare parte din recolte. A demonstrat ca, aparatul bucal al albinei nu permite prin structura sa anatomica acest fapt. Acţiunea de distrugere se datoreaza viespilor care poseda mandibule cu zimti ce pot fierastrui membranele boabelor strugurilor si a altor fructe.
La 30 decembrie 1957 s-a infiintat Asociatia Crescatorilor de Albine din Romania ce a reprezentat un important sprijin pentru apicultori. Infiintarea unei scoli de apicultura la Targu Frumos în 1922, este urmata de infiintarea Societatii Centrale de Apicultura din Romania la Bucuresti.
Intreruperea acestei activitati ar avea ca urmare si pierderea termenilor specifici acestei indeletniciri. Dovada a practicarii albinaritului de-a lungul timpului si neantrerupt o reprezinta, alaturi de revistele si cartile de specialitate, si folclorul romanesc prin basmele, proverbele, legendele pastrate de la mosii si stramosii nostrii. Asadar prin intermediul limbii s-au pastrat cuvintele caracteristice apiculturii si au fost pastrate informatiile legate de evolutia acestei activitati, de la inceputul acestei activitati pana in zilele noastre.